Ești acționar într-o mare firmă. Știi?


Instituțiile în care românii au cea mai puțină Ã®ncredere sunt Justiția (73%), Guvernul (75%), Parlamentul (79%) și partidele politice (83%). Încrederea este un sentiment care se naște dintr-o nevoie primară de siguranță. Avem încredere în ceva/cineva despre care credem că ne poate ajuta să avem sau să obținem ceea ce ne dorim.

Cei mai mulți români nu percep cele patru instituții ca fiind un sprijin pentru interesele lor. Ele sunt sau au legătură cu eșalonul politic. Într-o companie privată, dacă o echipă de conducere s-ar „bucura” de neîncrederea a 73% din angajați, ar fi invitată urgent afară.

O explicație simpl(ă)istă a situației

România, începând cu 1990, a trecut de la un sistem politic monopartinic la unul pluripartinic cu intenția de a transforma economia dintr-una centralizată într-una de piață. O intenție bună dar cu ce resurse? Rezultatele vin din acțiune iar acțiunea din convingeri. Cu ce convingeri au venit în 1990 cei care au intenționat să transforme România într-o economie de piață? Să vă dau câteva exemple pe care le trăim și azi:

„Organele de ordine și control sunt la dispoziția și în subordinea politicienilor.”

„Politicienii conduc statul.”

„Cetățenii se supun politicii.”

„Serviciile statului sunt un favor făcut cetățenilor.”

„Justiția este pentru cetățeni. Decât pentru cetățeni”.

Adică cu convingerile sistemului politic monopartinic și al economiei centralizate. Cu toate bunele intenții, și ale FSN-ului, CDR-ului, PAC-ului, gândirea a venit din aceeași sursă.

De aceea, situația în care suntem nu este despre a decide ideologic între stânga și dreapta. N-a fost niciodată, cu toate sforăiturile dogmatice ale partidelor. În următorii ani trebuie să decidem între convingeri vechi, pentru care plătim cu vârf și îndesat și cu durere de 30 de ani, și convingeri noi, ale unor oameni care le-au trăit într-un stat paralel care a reușit să capete formă în ciuda nepriceperii extrem de costisitoare a clasei politice.

Ultimii doi ani sunt demonstrația vie a epuizării ultimului strop de inteligență practică a politicului, vid care a fost iute ocupat de mârșăvie. E de ajuns!

E nevoie de oameni noi pentru care sunt firești convingeri ca:

„Organele de control sunt în slujba cetățenilor și arbitrează respectarea legilor.”

„Politicienii sunt servanții cetățenilor.”

„Cetățenii fac politica.”

„Serviciile publice fac viața oamenilor mai ușoară.”

„Justiția este pentru toți!”

Echipa de conducere trebuie concediată urgent prin votul tău, al acționarului acestei mari societăți, România!

Fotografie excepțională realizată de Octav Drăgan.

Hai să zic altfel…

Limbajul negativ transformă de multe ori comunicarea în conflict. Se întâmplă între colegi, prieteni, părinți și copii, pe stradă, la serviciu, peste tot. Același lucru care sună agresiv, poate fi spus într-o formă care să nu creeze adversari ci parteneri de dialog. Câteva exemple:

Cola e mai bună.Îmi place mai mult Cola.
Lumea e agitată în București.Mă obosește/Suport greu agitația din București.
N-ai dreptate!Eu sunt de altă părere.
N-ai înțeles!Hai să zic altfel.
E mai bine să fii vegetarian.Am auzit opinii cum că e mai bine să fii vegetarian.
Nu ne mai revenim…Eu nu văd o soluție…
Greșit!Ajută-mă să înțeleg.
Minte sigur!Am îndoieli că ăsta-i adevărul.
Dubai e nașpa!Mie nu mi-a plăcut în Dubai.
Nu e bine cum zici tu!Uite ce cred că se întâmplă dacă facem cum zici tu.
De ce nu mi-ai zis mai devreme?Eu acum aflu asta.
Să-ți explic…!Uite ce vreau să zic…
Pentru că am mai făcut așa!Aș vrea să înțeleg cum am putea face altfel.
Toți sunt corupți!Toți sunt corupți!

Evident că ultimul rând e o glumă. Formularea pozitivă ar fi „Eu sunt direct afectat de corupție” însă fenomentul este atât de extins încât pare un miracol să mai fie cineva neatins.

Cele două tipuri de limbaj se deosebesc prin următoarele caracteristici:

NegativPozitiv
Acuzație, critică sau judecată de valoareConstatare sau preferință personală
Accentul pus pe celălaltAccentul pus pe sine
CauzăSoluție
„Nu se poate”„S-ar putea dacă…”

De aici se vede cu ușurință cam ce e de făcut pentru a păstra dialogul deoparte de boala monologurilor în paralel.

Vă doresc cât mai multe formulări pozitive!

sialid

„Dilema prizonierului” este o situație în care un individ își apără propriile interese fără a coopera cu ceilalți care participă, aceștia fiind în dezavantaj, sau cooperează, astfel toate părțile au de câștigat.

De exemplu, două companii de băuturi răcoritoare concurează într-o piață. Dacă una dintre ele mărește bugetul de promovare și scade prețurile iar cealaltă nu procedează la fel, prima câștigă iar a doua pierde. Dacă cealaltă răspunde cu aceleași măsuri, atunci vânzările se echilibrează dar cu costuri pentru ambele companii. Dacă nici una nu schimbă bugetul de promovare și prețurile, ambele au profit mai mare.

USR și PLUS participă la alegerile europarlamentare. Ambele au cea mai mare parte a electoratului din același bazin. Opțiunile sunt de a coopera sau de a concura. 

CompetițieCooperare
250.000 de semnături fiecare400-500.000 de semnături împreună
Două bugete de campanie, campanii mai slabeBuget comun mai mare, campanie mai puternică
Electorat divizat, antagonizatElectorat unit
Rivalitate la nivel localCooperare la nivel local
Echipe de campanie concurente și miciEchipă comună și mai puternică

Este greu de spus care dintre cele două opțiuni va mobiliza mai mult electoratul care nu participă la alegeri. O alianță poate genera speranța unei forțe politice noi și poate mobiliza o parte din electoratul pasiv, cum și participarea separată îl poate lăsa în indiferența sau blazarea din ultimii ani.

Cooperarea este bazată pe încredere, ceea ce din punct de vedere psihologic înseamnă convingerea sau sentimentul că celălalt este de aceeași parte cu tine și pune umărul la același scop fără a încerca să profite.

În același timp cooperarea depinde de câteva condiții și este expusă unor riscuri.

  1. Gândire integrativă, nu distributivă. Scopul este comun, soluțiile dacă sunt diferite trebuie integrate;
  2. Resonsabilități egale, drepturi egale;
  3. Putere echilibrată, nu distribuită. Sentimentul de dezechilibru de putere declanșează mecanisme de apărare a intereselor individuale;
  4. Timp (mult) pentru clarificarea detaliilor cum ar fi delimitarea ariilor și nivelurilor de responsabilitate. Neclaritățile, zonele gri pot duce la contribuții necalificate.
  5. Relația dintre parteneri și scopul sunt la fel de importante. Orice concesie făcută acestora o transformă în competiție sau în compromis.
  6. Scopul comun este mult mai presus de cele individuale.

Având în vedere că ambele partide au resurse umane cu o experiență practică reală și dovedită, pe care în ultimii 30 de ani niciun partid nu a reușit să o strângă, premizele sunt că 2019 poate fi anul unor schimbări mari în structura clasei politice.

Metoda lui Manole

În 2002, când Cosmin Alexandru mi-a propus să construim împreună o alternativă politică la circul în care, din naivitate, eram atrași prin ceea ce ni se băga sub nas pe buletinele de vot, luasem decizia înainte de a o auzi. Îmi imaginam că euforia produsă de lansarea URR va mișca din status quo masa critică suficientă pentru a trimite bufonii și păpușarii acolo de unde veniseră după căderea lui Ceaușescu și a apropiaților săi. Ne-am trezit după câteva luni, o mână de oameni. Ne-a ținut împreună doi ani, într-un mod care acum mi se pare miraculos, speranța că România se va trezi. În doi ani am dat tot. Am muncit zi și noapte cu speranța că măcar în ultima clipă oamenii vor renunța la drogul livrat zilnic de un sistem ticălos, cu rădăcini groase în regimul comunist și vor alege oameni ca ei, nu politicieni. S-au trezit 0,38%, prea puțin pentru ca ceva viabil să poată rezista. Am lăsat în urmă o listă de priorități sectoriale, printre care și cota unică, concepute împreună cu cei mai buni experți care au avut curajul să se apropie de noi, priorități pe care, după cum peste ani s-a dovedit a fi o meteahnă bolnavă, partidele și le-au pus pe proprii pereți și prezentându-le ca fiind gândirea lor luminată.

Aproape cinsprezece ani am fost absent, politica fiind un subiect benign. Cum-necum, lucrurile avansau, economia își revenise binișor după criză, justiția părea să capete formă, în jurul meu, mai ales după mandatul lui Cioloș simțeam dacă nu optimism moderat, măcar o stare de predictibilitate și siguranță. În 2016, când PSD a câștigat alegerile, m-am gândit că oricum țara și-a găsit drumul, mai mult decât să dea în borduri nu se poate, inerția este suficientă pentru a merge în direcția bună.

Pe 31 ianuarie 2017 mă băgasem în pat și în mod neobișnuit, deschisesem televizorul. Era o ediție de știri la Digi24, în care se anunța că noul guvern PSD a adoptat ordonanța 13 și legea grațierii, care urma să fie trimisă la Parlament. I-am spus Mihaelei că e grav ce se întâmplă, m-am îmbrăcat și am plecat în Piața Victoriei. Avem să-l reîntâlnesc pe Cosmin, ca și mine ieșit la miezul nopții din casă și înțelegând că ceva ticălos este pe cale să se petreacă. Știm ce-a urmat, culminând cu 10 august 2018.

Am luat-o de la capăt.

De data asta nu mai suntem o mână de oameni, suntem de o mie de ori mai mulți. Nu atât ca număr cât mai ales ca experiență, acumulată într-un mediu vitreg, cu o administrație coruptă de care familia Borgia s-ar rușina, cu o legislație mai instabilă decât un izotop de uraniu și cu o infrastructură ca din legenda lui Manole.

Despre construcția lui Manole se spune că până la urmă a rezistat. Știm și de ce.

910-728-3085

adventure-baby-beautiful-286625

Se poate face o comparație între relația managerilor cu subalternii și relația părinților cu copiii.

Ca și copiii, membrii unei organizații au perioade de dezvoltare cu caracteristici specifice.

Pentru un angajat al unei companii:

  • Copilăria – etapa în care acumulează informații, înțelege cum funcționează lucrurile și își formează profilul cultural sub influența familiei adică a managerilor și a colegilor. Există un cei „șapte” ani de-acasă și la serviciu.
  • Pubertatea – este perioada de definire a unui stil personal și de poziționare în raport cu cei din jur pe care aceștia îl remarcă, aducându-l mai mult sau mai puțin inspirat în discuție. „Ia uite, ai căpătat glas!?”
  • Adolescența – este caracterizată de tendința spre independență, căutarea unui dialog de la egal la egal cu adulții, cu cei mai vechi și mai experimentați. Și cum se întâmplă în unele familii, apar conflictele cu părinții. „Hopa! Mă înveți TU pe mine!? Când o să ai anii mei de experiență, atunci mai vorbim!” sau forma elevată „Fă-mă să înțeleg, cum crezi tu că va merge?”
  • Maturitatea – este perioada în care vin rezultatele efortului investit. Este perioada de performanță, de încredere, de recunoaștere, de recompense. Și poate uneori de aroganță. Câteodată, planificat sau nu, în această etapă apar copiii (o echipă în subordine), ori ca o evoluție a unui plan de carieră sau a unei promovări neașteptate.

Rezultatele la maturitate sunt, printre altele, consecința felului în care copilul a (fost) crescut. Parenting pentru manageri nu apare în oferta firmelor de training. Sunt programe cu alte denumiri care îi învață pe manageri să conducă echipe dar de multe ori concepute într-o manieră mai mult utilitară decât naturală. Mai mult despre ce/cum decât despre cine/pe cine.

Întrebare, atât pentru părinți cât și pentru manageri: „În interesul cui este bine să îi crești, al tău sau al lor?” Ar fi frumos ca și unii și alții să aibă același răspuns.